Teritoriul pe care se constituie acum GAL TARA VRANCEI reprezinta teritoriul istoric al Tarii Vrancei in care un rol esential il detinea – obstea, ca forma de organizare. Numele de “Vrancea” este atestat pentru prima data intr-o scrisoare datata 2 iulie 1431, scrisa in limba latina, sub forma “Varancha”, însă acest teritoriu a constituit o vatră permanentă de locuire inca din preistorie fiind apoi amintit în cronici, hrisoave domnești ca stat Țărănesc (răzășesc) autonom, stăpânind în comun un singur trup de moșie, înainte de întemeierea Țării Românești și a Moldovei. Vrancea mai era numită şi „Pământul cu păduri bogate” sau „Pământul Negru”.
Între anii 1714 şi 1734, vrâncenii au luptat împotriva cotropirii de către maghiari a unor munţi dăruiţi lor de către marele voievod, iar în primele două decenii ale secolului XIX – pentru ieşirea din „boieresc”, Vrancea fiind făcută danie vistiernicului Iordache Russet Roznovanu de către domnitorul Constantin Ipsilanti.
Prima apartite cartografica a Vrancei dateaza din anul 1700, an al celei dintai realizari cartografice a unui roman in legatura cu tara noastra. Potrivit legendei, principalele sate vrancene ar fi fost intemeiate de cei sapte feciori ai Tudorei Vrancioaia, care au primit ca recompensa dupa victoria de al Razboieni din 26 iulie 1476 cei sapte munti ai Vrancei. Astfel, fiecare si-a ales cate un munte la poalele carora s-au intemeiat mai tarziu satele: Negrilesti, Tulnici, Paulesti, Spinesti, Barsesti, Nereju si Naruja.
Aceste sate deţineau suprafeţe întinse de pădure şi păşune alpină, între 2500 şi 5000 de hectare fiecare. Dreptul de administrare şi de folosinţă a acestui patrimoniu comunitar revenea locuitorilor satelor respective într-un regim ce se baza pe norme cutumiare foarte vechi ce au asigurat Ţării Vrancei un statut de independenţă în cadrul vechiului stat feudal moldovean. Primele reglementări legale au fost impuse de stat în 1910, odată cu apariţia Codului Silvic. Începând cu această dată regimul de proprietate asupra posesiunilor comunitare este reglementat juridic şi o structură organizaţională este impusă cu atribuţii foarte clar prevăzute într-un Aşezamânt.
Perioada comunistă a însemnat abolirea drepturilor de proprietate privată asupra pădurilor si deşi obştile ca structuri formale au fost desfiinţate, legătura sătenilor cu proprietatea obştească nu a fost întreruptă în totalitate. Locuitorii satelor desproprietărite au continuat, legal şi ilegal, să folosească resursele satelor lor, iar perioada de 50 de ani care a făcut instituţia obştii inactivă nu a fost suficient de mare pentru a altera definitiv practicile şi memoria colectivă a oamenilor.
În anul 2000, pe baza vechilor Aşezăminte, satele reintră în posesia proprietăţilor, iar obstile reintra in legalitate.
